Gabriel MILEA, născut la data de 01.09.1927, P R I M A R U L COMUNEI VULCANA-BĂI în perioada 01.01.1959 – 31.12.1982, retras din funcţie prin pensionare având 24 DE ANI ÎN SLUJBA COLECTIVITĂŢII LOCALE
- autoprezentare, ianuarie 2002 –
- ZESTREA EDILITARĂ
La începutul anului 1959, când am fost învestit în funcţia de primar, zestrea edilitară a comunei era destul de săracă comparativ cu cea de la sfârşitul anului 1982. Baza materială destinată desfăşurării învăţământului preşcolar şi şcolar consta în 4 săli de clasă, în cele 2 localuri de şcoală construite înainte de anul 1910, la care s-au adăugat încă 2 săli de clasă în anii 1951 – 1953. Nefiind suficiente pentru numărul de elevi mai erau improvizate câteva săli de clasă în diferite clădiri, dar care nu corespundeau nevoilor.
Activitatea culturală, care era destul de intensă faţă de cea de astăzi, se desfăşura în satul Vulcana-Băi într-o clădire naţionalizată, ce fusese construită pentru comerţ, iar la Vulcana de Sus în Căminul Cultural construit între anii 1952 şi 1956, dar a cărei sală de spectacole era numai de 150 de locuri.
Activitatea sanitară se desfăşura într-o clădire naţionalizată, situată la marginea de sud a satului Vulcana-Băi, greu accesibilă pentru locuitori, dar mai ales pentru cei din satul Vulcana de Sus care erau nevoiţi să parcurgă între 5 şi 7 kilometri.
Electrificarea introdusă în comună în anul 1954 cuprindea numai artera principală a satului Vulcana-Băi şi distanţe scurte pe laterale, în lungime totală de cca 3 km.
Căile de comunicaţie cuprindeau aceeaşi reţea de drumuri de astăzi, însă şoseaua de legătură Vulcana-Pandele – Vulcana de Sus era menţinută numai prin împietruire cu balast, iar podurile de pe traseu erau din lemn cu excepţia celui de la ,,punctul MAREŞ”, care era din beton. Drumurile laterale din Vulcana-Băi erau superficial împietruite, iar cele din satele Vulcana de Sus şi Nicolaeşti neîmpietruite, deci impracticabile pe timp ploios. De reţinut că pe reţeaua de drumuri laterale erau numai poduri şi podeţe din lemn şi în anumite puncte, în satul Vulcana de Sus, traversarea pâraielor se făcea pe prund. Din cauza acestor motive primul traseu de autobuz înfiinţat în anul 1961 pe distanţa Târgovişte -Vulcana-Băi avea cap de linie la Primărie. În comună exista un singur telefon, la Primărie şi mai funcţiona încă unul, în derivaţie, câteva ore din zilele lucrătoare, la agenţia poştală.
Comerţul era un atribut exclusiv al cooperativei însă toate cele trei unităţi comerciale funcţionau în spaţii închiriate.
Activitatea balneară, în declin din anul 1940, a fost rapid sufocată de concurenţa staţiunilor dezvoltate de stat care ofereau condiţii mai bune şi preţuri mai mici decât la noi. Lucrările Sanatoriului, început din fondurile judeţului Dâmboviţa în anul 1949, au fost abandonate în anul 1950 ca urmare a reorganizării teritoriale a ţării pe regiuni şi raioane. Toate intervenţiile ulterioare au rămas fără rezultat, motivate de faptul că investiţiile sunt prea costisitoare. Intenţiile doctorului Ion POPESCU de a relua, imediat după anul 1990, lucrările sanatoriului au înregistrat al doilea eşec ca urmare a încetării activităţii Băncii Internaţionale a Religiilor în anul 2000 şi astfel suntem nevoiţi să ne mulţumim pe mai departe numai cu denumirea comunei „VULCANA-BĂI”.
Spre deosebire de alte localităţi mai mari, comuna noastră s-a dezvoltat şi a funcţionat o anumită perioadă ca staţiune balneară ca urmare a eforturilor proprii ale locuitorilor ei şi acelaşi lucru s-a petrecut şi cu realizarea obiectivelor din comună care au fost şi sunt necesare şi care au fost realizate, de asemenea, tot cu eforturile proprii, cu mici excepţii în reţeaua căilor de comunicaţie. De aceea, Primăria comunei, respectiv organele alese de cetăţeni, au fost nevoite să ducă o activitate susţinută de mobilizare a cetăţenilor, atât din punct de vedere financiar cât şi din punct de vedere al participării lor la muncă cu braţele şi atelajele. Aşa cum se întâmplă în asemenea situaţii, unde întreaga populaţie îşi aduce contribuţia, s-au remarcat totuşi anumite persoane în mod deosebit şi mă văd obligat ca într-un capitol următor să consemnez numele acestora, chiar dacă între timp o parte au trecut în lumea umbrelor.
Se puteau consemna multe fapte bune în această acţiune de construire de obiective în cei 24 de ani, ceea ce necesita editarea unei broşuri, însă, urmare a lipsei de posibilităţi financiare, am fost nevoit să recurg la acest mod de prezentare al cărui spaţiu restrâns nu mi-a permis o desfăşurare pe măsura faptelor. - NOMINALIZAREA REZUMATI-VĂ A PRINCIPALELOR OBIECTIVE SOCIAL-CULTURALE ŞI EDILITAR-GOSPODĂREŞTI REALIZATE ÎN PERIOADA IANUARIE 1959 – DECEMBRIE 1982
2.1. Baza materială pentru învăţământ
1959-1961 – Au fost construite, prin adăugire la localul şcolii vechi din satul Vulcana-Băi, două săli de clasă ce au fost necesare până la construirea noului local de şcoală.
1963-1965 – A fost construit localul şcolii din satul Vulcana de Sus, cuprinzând 4 săli de clasă, laborator, cancelarie director, cancelarie profesori şi depozit pentru material didactic.
1971-1973 – A fost construit localul etajat al şcolii din Vulcana-Băi, care cuprinde 8 săli de clasă, laboratoare, bibliotecă, cancelarie director, cancelarie profesori, depozit pentru material didactic şi arhivă. După terminarea acestui local şcoala veche a fost utilizată pentru atelier de practică şcolară şi sală de gimnastică.
1974-1976 – A fost realizată extinderea la Şcoala Vulcana de Sus, fiind construite încă două săli de clasă şi bibliotecă-arhivă.
1977-1980 – A fost construit localul etajat pentru Grădiniţa de copii din satul Vulcana-Băi.
1978-1981 – A fost construit localul etajat pentru Grădiniţa de copii din satul Vulcana de Sus; ambele localuri fiind amplasate în centrul satelor, sunt folosite şi ca secţii de votare pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale şi centrale.
2.2. Baza materială pentru activitatea culturală
1959-1961 – A fost construit localul Căminului Cultural din satul Vulcana-Băi, prevăzut cu sală de spectacole pentru 250 de locuri, cabine pentru actori, bibliotecă, sală de lectură, birou director şi cabină pentru operator film.
1959-1961 – Au fost construite anexele la Căminele Culturale ca săli pentru nunţi în satele Vulcana-Băi şi Vulcana de Sus din material lemnos, ulterior extinse pentru a fi mai încăpătoare. De menţionat că aceste săli au fost construite din propriile venituri ale Căminelor Culturale şi taxele încasate de le nunţi şi botezuri. La Căminul Cultural din satul Vulcana-Băi a fost procurată şi vesela necesară.
1977-1978 – Au fost efectuate lucrări de consolidare la localul Căminului Cultural Vulcana de Sus, extinderea cu încă 5 metri, reprezentând scena de azi şi camerele pentru actori, precum şi copertina de la intrarea în clădire, mărindu-se capacitatea sălii de spectacole de la 150 la 200 de locuri.
2.3. Baza materială pentru activitatea sanitară
1974-1976 – A fost construit localul pentru Dispensarul Comunal cu o suprafaţă de 200 m2, prevăzut cu spaţii pentru cabinete medicale, stomatologie şi spaţii de locuit pentru medici. Fiind suficiente spaţii şi chiar un excedent în afară de activitatea medicală şi stomatologică în clădire funcţionează şi Oficiul Poştal, centrala telefonică, precum şi Dipensarul veterinar.
1978-1981 – A fost construit localul etajat din satul Vulcana de Sus, unde funcţionează la parter punctul sanitar veterinar, iar la etaj punctul sanitar uman.
2.4. Căile de comunicaţie
1959-1961 – Au fost executate pavaje cu bolovani din râul Ialomiţa în centrul satelor Vulcana-Băi şi Vulcana de Sus, astăzi sub asfalt.
1965-1970 – Premergător asfaltării drumului între Vulcana-Pandele şi Vulcana-Băi, la punctele „SILVESTRU”, „INTRAREA ÎN COMUNĂ” şi „ŞCOALA NOUĂ”, au fost construite poduri din beton în locul celor din lemn.
1970-1974 – A fost canalizat cursul pârâului Vulcana între punctele „MOARĂ” şi „ŞCOALA VECHE”, înlăturându-se pericolul întreruperii circulaţiei pe şosea ca urmare a inundaţiilor.
1973-1974 – A fost modernizat drumul pe distanţa Vulcana-Pandele – Vulcana-Băi, până la Primărie, cu covor asfaltic. Pentru repartizarea fondurilor din bugetul statului am avut sprijinul eminentului om de cultură, doamna Ecaterina OPROIU şi al soţului său, regretatul profesor universitar dr. Costin MURGESCU.
1974-1976 – Reconstruirea trotuarului existent în satul Vulcana-Băi şi construirea a încă 2 km, lucrare impusă de modernizarea drumului.
1979-1980 – În satul Vulcana de Sus a fost construit din beton podul din punctul „JOIŢA”, cu participarea cetăţenilor interesaţi, un aport remarcabil avându-l Spiridon ŞERBAN. Cimentul a fost pus la dispoziţie de Primărie.
1980 – A fost asfaltat drumul în centrul satului Vulcana de Sus între „ŞCOALA NOUĂ” şi podul „OPROIEŞTI”. Sprijin pentru obţinerea fondurilor a dat doamna Maria OBREJA, fiică a satului.
1980-1981 – A fost realizată canalizarea subterană a apelor pluviale pe şoseaua principală între podul din punctul „MAREŞ” şi gospodăria Ilarion L. DOBRESCU pe o distanţă de 500 m.
1980-1981 – A fost construit podul din beton în punctul „BERECHET-MOICENI” şi a fost asfaltată acea arteră de circulaţie. Pentru obţinerea fondurilor am avut sprijinul domnului inginer Emil G. SAVU, fiu al satului.
1982 – A fost construit podul din punctul „ROŞU-TEIŞANI”, tablier metalic, fundaţie din beton pînă la grinzi inclusiv. Mâna curentă şi pardoseala metalică s-au realizat în 1983 de succesorul la funcţie Vasile C. STOIAN.
1959-1982 – În tot acest interval de timp activitatea de întreţinere a drumurilor şi podurilor de pe raza comunei s-a realizat prin contribuţia în muncă cu braţele şi atelajele de către cetăţeni ca o obligaţie legală. În prima parte a acestei perioade, construcţia şi reconstrucţia podurilor şi podeţelor din lemn se baza pe folosirea berbecului din lemn şi a sonetei cu berbec metalic pentru baterea piloţilor. Echipa consacrată de dulgheriera formată din locuitorii Nicolae STANCIU, fiii săi Dumitru şi Constantin, precum şi dulgherul Ion ŢÂRGHEŞ. Erau lipsiţi de concurenţă fiind o muncă foarte anevoioasă. După anul 1970 a început şi în reţeaua locală de drumuri construcţia podurilor şi podeţelor din beton. Tot în perioada sus-amintită s-a procedat la înlocuirea instalaţiilor de scos apă din fântânile publice care erau compuse din furcă şi cumpănă din lemn cu instalaţii metalice cu roată şi ax. De asemenea, au fost înlăturate jgeaburile de adăpat animalele de la toate fântânile publice, eliminându-se astfel potenţialele focare de răspândire a bolilor de la animale la om.
2.5. Electrificarea
1968-1974 – Au fost electrificate în întregime satele Vulcana de Sus şi Nicolaeşti şi au fost definitivate traseele din satul Vulcana-Băi, de la 3 km, cât existau în 1959, la peste 25 de km joasă tensiune şi 4 km medie tensiune, cu contribuţia bănească şi în muncă a locuitorilor, stâlpii fiind asiguraţi de Primărie.
2.6. Telefonia
1972 – A fost pusă în funcţiune centrala telefonică, la început cu 30 de abonaţi, ulterior numărul acestora crescând continuu, astfel că astăzi sunt aproximativ 130 de beneficiari. - CULTE
1976-1982 – A fost construită Biserica satului Vulcana de Sus din iniţiativa preotului Vasile G. MILEA, în special cu sprijinul financiar şi în muncă al enoriaşilor din acest sat. În perioada aceea nu se autoriza construirea de biserici, contribuţia mea constând în faptul că împreună cu preotul ne-am asumat riscul încălcării legii, cu consecinţele de rigoare, care puteau să fie chiar pedepsele cu închisoarea. - COOPERAŢIE
1963-1966 – Au fost construite: extinderea parterului sediului din satul Vulcana-Băi pentru magazine şi etajarea, pe toată suprafaţa parterului, pentru birouri şi spaţii pentru prestări de servicii, precum şi o clădire nouă în satul Vulcana de Sus pentru magazine şi secţii prestări de servicii. Un rol deosebit l-a avut preşedintele Cooperativei de consum, Gheorghe POPA şi contabilul-şef Nicolae COROBANĂ, încasatorii sumelor de lamembrii cooperatori, Ion T. NICOLAESCU şi Ion ILINCA în colaborare cu Primăria şi deputaţii comunali.
1970-1974 – A fost construit magazinul din punctul „MOARĂ”, încasările de la membrii coperatori fiind făcute de Stelian CĂPLESCU, iar zidăria de Onoriu BĂLAŞA şi Vasile MEDREGA.
1979-1980 – A fost extinsă clădirea magazinului din satul Vulcana de Sus, preşedintele Cooperativei de consum fiind Nicolae OANCEA. - PERSOANE CU CARE AM COLABORAT ŞI CARE AU ACORDAT SPRIJIN DEOSEBIT
Viceprimarii: Maria STÂNGACIU, Vasile C. STOIAN şi Dănuţ ENESCU.
Directorii de şcoală şi cămin cultural: Iulian MITRESCU, Eugenia SAVU şi Ion OPROIU.
Deputaţii comunali: Mihail MOREANU, Nicolae OANCEA, Aneta şi Corneliu BADEA, Emilia MĂGUREANU, Rodica DOBRESCU, Ion N. POPESCU şi Dumitru MIHAI.
Profesorii: Mihai MICULESCU, Avram IANCU, Mircea SAVU şi Gheorghe VASILE.
Preoţii: Vasile MILEA şi Florin SĂVULESCU.
Salariaţii Primăriei: Emil DRĂGHICI, Dionisie BURCĂ, Emil BURTOIU, Gheorghe şi Ion TEODORESCU, Silvia GRECU, Zoe şi
Mihai DÂNGEANU, Tiberiu FĂŞIE şi Nicolae NECŞOIU.
Zidarii: Onoriu BĂLAŞA, Vasile MEDREGA, Gheorghe PARASCHIVA, Nicolae şi Virgil BADEA, Virgil GRECU şi Ion P. Savu.
Dulgherii: Vasile G. BÂRLOG, Nicolae PETRESCU, Vasile C. PANAITA, Ion C. NEAGA, Constantin I. STÂNGACIU, Gheorghe şi
Paul MITRESCU, Vasile IOSIF, Ion I. GRECU, Ion D. Oancea, Vasile OANCEA, Dumitru C. ANTOFIE, şi Vasile G. BIŢOC.
Tinichigii: Alexandru MARINESCU, Serghe G. BĂLAŞA, Gheorghe VĂCARU şi Ion V. ILIE. - ÎNCHEIERE
24 de ani în funcţia de primar constituie un record în istoria comunei Vulcana-Băi. În 24 de ani anteriori, respectiv între 1935 şi 1959 au fost 17 primari, iar între 1983 şi 2002 au fost 4 primari, cu cel în funcţie. Alegerea primarului se face pe bază de imagine şi speranţă din partea cetăţenilor. Realegerea se face atâta timp cât primarul se dovedeşte bun gospodar, corect, serios, cinstit, necompromis şi modest, atât el cât şi soţia.
VIAȚA DOMNULUI Gabriel I. MILEA – „Un primar destoinic”
„Născut la 1 septembrie 1927, întâii ani ai copilăriei mi-au fost marcaţi de două evenimente. Primul, în vara anului 1931, într-o zi când părinţii mei scoteau din curte cu braţele căruţa cu butoiul gol pentru transportat apă de iod, în vederea umplerii din bazinul Cooperativei „Sănătatea”.
În intenţia mea copilărească de a ajuta, fără să fiu observat de părinţi, am scăpat sub căruţă unde se cârmesc roţile din faţă, mi-a fost prinsă mâna dreaptă şi strivite falangele purtătoare de unghii la două degete. Am avut şansa să fiu dus imediat la cabinetul medicului staţiunii care se găsea în apropiere. Degetele au rămas însă mai scurte. Al doilea eveniment tragic s-a produs în vara anului 1933, când tatăl meu a decedat la vârsta de 35 de ani. Am rămas orfan la 6 ani, împreună cu doi fraţi mai mici.
Anul următor am început cursurile şcolii generale de 7 ani din comună. Mama nu ştia carte. Cu toate acestea, în clasa I am primit premiul III, în clasele II-V premiul II şi în clasele VI-VII premiul I, iar la examenul de absolvire de la centrul Brăneşti am obţinut media 9,37.
În primele patru clase am avut şansa să fiu învăţat de eminentul învăţător Ion G. MAREŞ care era şi directorul şcolii, avea multă experienţă şi am fost ultima sa promoţie înaintea pensionării.
Cu dânsul am fost în excursie cu clasa la Târgovişte la Curtea Domnească, Turnu Chindia şi alte obiective istorice, la mănăstirea Dealului şi la Biserica slujită de maici de la Viforâta unde era şi un mic muzeu cu componente ale scheletului omenesc.
Pe lângă faptul că Dl învăţător a condus mult timp Cooperativa „Sănătatea”, Cooperativa „Mihai Viteazul” şi Banca Populară „Armaş Bunea”, a găsit timp să realizeze un act patriotic local. Reţin când a adus la noi acasă 3 valuri mari de pânză roşie, galbenă şi albastră şi mama, care lucra croitorie de damă, a confecţionat după indicaţiile dânsului Dr. Dinu G. MAREȘ drapele tricolore care au fost înmânate locuitorilor din zona centrală a satului şi se arborau la poartă de locuitori la sărbătorile naţionale. Din păcate, iniţiativa nu a fost continuată până în zilele noastre.
Meritele familiei Ion G. MAREŞ au aparţinut deopotrivă domnului învăţător, dar şi soţiei sale cunoscută de contemporani sub numele de „Coana Mariuţa”. Am cunoscut foarte multe persoane, care munceau ca zilieri în gospodăria familiei MAREŞ şi pentru că erau bine trataţi şi plătiţi, doreau să fie solicitaţi cât mai mult la treburile gospodăriei.
Atât zilierii, cât şi persoanele în vizită ocazională, printre care m-am găsit şi eu ca elev, erau trataţi cu o farfurioară de miere.
„Coana Mariuţa” deşi condiţiile sociale o încadrau ca primă doamnă a comunei, a dat dovadă de modestie şi mult umanism.
A fost mamă a 4 fii şi 2 fiice toţi intelectuali remarcabili. Pe perioada celor 7 ani de şcoală, în timpul vacanţei care coincidea cu sezoanele balneare, programul meu începea zilnic dimineaţa la ora 6 când ajutam pe mama să transporte cu hârdăul apa de iod de la butoi la cele două căzi, aduceam de la izvorul Ovessa câte 2-3 sticle de 1 litru de apă chiriaşilor veniţi la băi, plecam cu vaca la păşunat pe izlaz unde păzeam încă 14 vaci din sat, banii fiindu-mi necesari pentru haine şi rechizite în noul an şcolar, iar seara, la sosirea de pe izlaz, împreună cu alţi copii ne consumam timpul admirând limuzinele staţionate în faţa restaurantului şi cofetăriei din clădirile preotului Vasile DUMITRĂCHESCU şi ne delectam ascultând fanfara militară care desfăşura programul până la orele 23 la aceste unităţi comerciale.
Păzind vacile, în cursul săptămânii confecţionam bastoane din lemn de alun încrustate în coajă cu briceagul, iar duminica după masă le vindeam celor veniţi la băi, la ieşirea din parc.
Menţionez amintiri din timpul construcţiei trotuarelor, a stropirii şoselei principale cu ţiţei sau păcură pentru combaterea prafului şi a măturării după nevoie a străzii şi trotuarelor, separat de serviciul zilnic îndeplinit de un măturător angajat de primărie, iluminatul electric pe stradă şi în case asigurat seara până la orele 24 de un generator de la uzina locală a Cooperativei „Sănătatea” şi nu în ultimul rând, convoiul de trăsuri care asigurau transportul de persoane de la gara Lăculeţe până în comună.
În anul 1938 s-a săpat ultimul puţ pentru apă de iod. Fiind în vacanţa mare, ca elev am avut curiozitatea să văd cum se săpa acel puţ. La gura puţului erau trei oameni.
Unul învârtea permanent manivela ventilatorului care pompa aer omului care săpa în adâncul puţului, iar ceilalţi doi manevrau un troliu transversal din lemn, în jurul căruia era înfăşurat un cablu la capătul căruia era legat hârdăul care aducea la suprafaţă pământul săpat în puţ şi după nevoie, ducea în puţ ţambrele din lemn care se fixau definitiv pe măsura înaintării în adânc.
Însoţit de încă un coleg, aflasem că folosind o oglindă de buzunar şi captând lumina soarelui o putem proiecta în adâncul puţului şi astfel am văzut cum acel om săpa şi încărca pământul în hârdău. O imagine unică care mi-a rămas întipărită în memorie.
Acel om care a săpat puţurile de iod a avut viaţa permanent în pericol şi cred că ar trebui declarat cetăţean de onoare post-mortem al comunei. Se poate identifica numele lui din arhiva Cooperativei „Sănătatea” şi propunerea către Dl primar consider că va fi acceptată.
Închei perioada copilăriei cu aduceri aminte despre parcul comunal bine organizat, cu pavilioane de vară şi bănci pe alei, ronduri cu flori şi chioşcuri cu răcoritoare.
Astăzi a ajuns de râsul lumii. Ultimul amănunt. În timpul zilei, fanfara îşi desfăşura programul în parcul comunei.
Perioada adolescenţei între examenul de absolvire a 7 clase, care a coincis nefericit cu intrarea ţării în război şi plecarea în armată, a fost plină de evenimente neplăcute. Neavând posibilităţi financiare pentru continuarea studiilor, am acceptat în
august 1942 oferta unui patron de magazin din Bucureşti venit la băi şi l-am urmat. Era un magazin în care se prăjea, se râşnea şi se vindea cafea dar şi dulciuri. După un an şi jumătate am plecat de la acest magazin situat în Piaţa Naţiunii, la parterul clădirii în care a funcţionat Hanul lui Manuc şi am continuat la un consum alimentar pe Bd. Domniţei. Am cunoscut capitala în condiţii de camuflaj şi alte restricţii impuse de răzbi, timp de 2 din cei 3 ani, inclusiv bombardamentul american din 4 aprilie 1944. După scurgerea a 3 ani, am revenit acasă cu intenţia de a deschide un magazin în casa părintească, fără să prevăd constrângerile care au urmat, urmare a schimbărilor politice. Evenimentele s-au precipitat; despăgubiri de război, ani de secetă și foamete care m-au obligat să mă opresc în poziția de muncitor la şantierul Bumbeşti-Livezeni, finanţat de C.F.R., unde condiţiile erau extraordinar de grele. Apoi am fost prin Banat zilier la o şcoală de agricultură, unde m-a găsit stabilizarea monetară din 1947, precum şi la un şantier de captare a apei pentru oraşul Predeal, ca magaziner.
După satisfacerea serviciului militar de 25 de luni, în Mai 1951 am fost angajat gestionar de magazin la cooperativa din sat. Am cunoscut meseria, am stăpânit matematica şi am funcţionat aproape 7 ani, fără probleme cu gestiunea, în timp ce alţi
gestionari din comună şi din ţară au înfundat puşcăriile pentru lipsa unor bunuri aflate în administrația lor.
Am plecat prin transfer la primărie în decembrie 1957 pe un post vacant de funcţionar, iar la 1 ianuarie 1959 am fost investit în funcţia de primar, unde aşa cum se ştie, am desfăşurat activitate neîntreruptă 24 de ani. Realizările în dezvoltarea edilitară a localităţii sunt consemnate nominal în monografia Vulcana-Băi… 400, dar evidenţiez câteva aspecte importante.
La investirea în funcţie, în primărie domnea corupţia şi minciuna. Era nevoie de realizarea celor 28 de obiective dar şi a celor neconsemnate, cu sprijinul nemijlocit al locuitorilor. Am înlăturat în primii 2-3 ani racilele de mai sus, am creat relaţii de încredere şi respect între cetăţeni şi colectivul primăriei şi am obţinut sprijinul cetăţenilor de care aveam atâta nevoie.
Am găsit soluția ca vulcănenii posesori de atelaje cu 1 cal și 2 cai să poată profesa comerțul ambulant și schimbul de produse cu zonele de șes, fără de care nu puteau trăi, strecurându-mă între prevederile legale restrictive și continuarea comerțului profesat de cetățeni.
În același timp m-am implicat total în realizarea celor 10 clădiri majoritatea etajate, executate în regie cu sume încasate de la populație, în toate cazurile mult mai mici decât valoarea din devize, diferența fiind acoperită cu prestația cetățenilor și materialele din resurse locale.
Sunt bucuros că în calitate de promotor al construcţiei localului şcolii cu 8 săli de clasă din satul de centru, cea mai mare clădire din comună, îmi este aşezat numele pe frontispiciul acesteia, alături de cel al eminentului învăţător Ion G. MAREŞ care m-a învăţat carte şi care patronează instituţia, precum şi alături de cel al succesorilor la funcţia de primar, Emil DRĂGHICI şi Vasile C. STOIAN, al căror mentor mă pot considera.
Este incomparabil efortul primarilor de a atrage populația la realizarea obiectivelor edilitare cu bani şi muncă cu acela de a apela la resurse băneşti din bugetul statului sau ale fondurilor europene. Nu se poate compara efortul de a convinge populaţia
de a participa, cu organizarea unei licitaţii şi la final a recepţiei lucrărilor. Într-un fel te justifici în faţa alegătorilor când gestionezi sumele şi munca lor şi mult mai uşor te justifici că nu ai obţinut fonduri de la forurile superioare bugetare.
Dar aceasta este şansa sau neşansa fiecărui primar, în raport de perioada când funcţionează. Datorită eforturilor continui pe care am fost obligat să le fac, am fost nevoit să mă retrag la pensie la vârsta de 55 de ani, după 32 de ani în câmpul muncii, dar sunt mulţumit că mi-am legat numele de numeroase obiective edilitare pe care comunitatea locală le-a folosit, le foloseşte şi le va folosi mult timp de acum înainte. Am gestionat patrimoniul comunei cu toată atenţia, l-am îmbogăţit şi unde nu am putut să-l dezvolt aşa cum a fost cazul sanatoriului balnear, patrimoniul fostei Societăţi „Sănătatea” sau a parcului comunal, le-am întreţinut în stadiul în care le-am luat în primire. Se ştie că activitatea balneară a încetat datorită modului depăşit în care se făcea tratamentul, a concurenţei privind costul lui şi a investiţiilor, care ca şi în prezent, depăşesc competenţele şi posibilităţile bugetului local.
Este important pentru mine că în prezent ocup locul I în rândul celor peste 50 de primari din istoria comunei de peste 100 de ani şi că la 4 septembrie 2014 voi fi egalat şi depăşit ca durată în funcţie de domnul primar Emil DRĂGHICI, al cărui mentor mă pot considera şi aş dori să mă depăşească şi din punct de vedere al dezvoltării edilitare până în anul 2020. Mandatul actual al dânsului şi următorul sunt hotărâtoare în acest sens.
Deocamdată se observă o stagnare edilitară.
Înainte de a încheia, trebuie să recunosc aportul soţiei mele pe care o am alături de peste 65 de ani, care nu s-a înaripat cu pretenţii de primă doamnă în perioada îndeplinirii funcţiei de primar, dând dovadă de un bun comportament şi mai ales de o deosebită modestie. Femeile din mediul rural se cunosc bine între ele şi apreciază sau resping anumite situaţii din sat; astfel în mod indirect, influenţează votul în cazul realegerii primarului, ele fiind majoritare în rândul alegătorilor prezenţi la vot.
Vulcana-Băi
Noiembrie 2013”